joi, 24 decembrie 2015

În dialog cu Andra Rotaru ( Hyperion nr. 10-11-12/2015)


Andra Rotaru: Care este sensul şi care este contrasensul pentru tine in viaţa de zi cu zi?

Octavian Perpelea: Nu prea cred că există cu adevărat un sens, ca atare nici contrasens. Suntem mai tot timpul puşi în blender şi mulţi au falsa senzaţie că-şi controlează mişcările. Contrasensul din titlul volumului are in vedere, mai degrabă, plasarea în opoziţie faţă de ceea ce cred eu că este iluzia sensului.

A.R.: Dacă gesturile celorlalţi sunt diferite de ale tale, vei incerca să fii ca alţii? Care este riscul singularităţii/ unicităţii in ţara asta?

O.P.: Resimt o alergie radicală la cutume, la acel „aşa se face“ neinterogabil. Nu sunt insă un rebel la vedere, nu vreau să atrag atenţia, mă consider un fel de căpcăun, dar mai degrabă unul incognito, de aceea revolta mea nu e manifestă, nu e gestuală. Cred că in Romania există încă puternice zone tradiţionaliste, unde excentricitatea e sancţionată. Ieşi din rând, ţi se dă in cap. Pe de altă parte, există şi o emfază a revoltatului de serviciu, care e la fel de puţin agreabilă ca atitudinea conservatoare.

A.R.: „moartea iţi va reda optimismul & virginitatea“, scrii intr-un poem.

O.P.: Desigur, e o formulă ironică. Nu am nicio iluzie legată de vreo eventuală viaţă viitoare, dar pot inţelege mecanismul prin care viaţa de apoi apare ca o realitate compensatorie.

A.R.: Dacă accentul se pune pe infăţişare şi „nimeni nu are milă pentru frumuseţile trecute“, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre un oraş, o ţară, monumente, cultură? Cum pot fi revalorizate maturitatea, bătrâneţea etc.? Sau de ce nu sunt valorizate?

O.P.: Nu cred că le putem pune pe acelaşi plan. Nu e musai să ai o sensibilitate decadentă, pentru a observa că un oraş poate să îmbătrânească frumos, ba chiar unele oraşe devin mai fermecătoare odată cu trecerea timpului. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre oameni, căci foarte rar vedem câte un bătrân a cărui degradare să ne ofere altceva decât o privelişte întristătoare. Maturitatea se descurcă şi singură, căci oamenii maturi sunt la butoane în cam toate societăţile – cu bătrâneţea e altceva. Am senzaţia că în vremurile actuale se consideră că varsta a treia nu prea mai oferă argumente pentru a fi valorizată, că lumea nu mai are nevoie de experienţa de viaţă a bătrânilor, într-o societatea ca a noastră, cu o cinetică teribilă. In viziunea celor mai mulţi, oamenii in etate suferă de un retard la nivel tehnologic, asezonat cu unul legat de moravuri.

A.R.: Există celebritate? Cum stăm cu aceea de peşteră?

O.P.: Dacă ne uităm in jurul nostru, vedem că trăim într-o societate unde cultul celebrităţii se simte destul de bine. VIP-uri, vedete de carton ce au aerul că datorită lor Pămantul continuă să se învartă in jurul Soarelui, tot felul de giboni sfătoşi, care se iau foarte in serios. Mulţi dintre ei par veniţi cu maşina timpului tocmai din peşteră, deşi n-ar fi deloc exclus ca vedetele de atunci să fi fost în felul lor mai oneste.

A.R.: Pisica, Rahan sau Perpelea? A cui e adevărata poveste din volumul „cu dricul pe contrasens“?

O.P.: Recitind volumul am observat cu o oarecare uimire că, printre randuri, îşi face veacul o adevărată menajerie. Dacă mă străduiam un pic, aş fi putut alcătui un mic bestiar. Dincolo de animalele totem ale fracturismului (şobolanii, gândacii, păduchii), am introdus în dric: vaca, pisica, molia, tanţarul, gibonul, tigrul, balena etc. Referitor la a doua parte a intrebării, îmi place să cred că nu e doar povestea mea, că e vorba mai degrabă de un soi de polifonie, dar tare mi-e teamă că realitatea e alta. Tot ce sper e să nu fi exagerat cu ocheanul îndreptat spre buric, dar asta pot decide doar eventualii cititori.