duminică, 13 noiembrie 2016

În care un tânăr apărut de acolo de unde se agață harta-n cui, găsește ac de cojocul dricului

Debuturile anului 2015 par să sufere (într-o formă mai accentuată decât în anii precedenți) de clișeul anxietății influenței. Cu cât mai bine deprins exercițiul precursorilor, cu atât mai evidentă reticența (sau lipsa de curaj) față de marca personală. Unii poeți aleg chiar să reacționeze, compensativ, printr-un soi de intertext vehement, cu ajutorul căruia sfidarea pare să ia locul elementelor individualizante.
Un astfel de volum, care mizează pe sfidare, e și Cu dricul pe contrasens, al lui Octavian Perpelea. Având suficiente efuziuni teribilist-avangardiste, bine învățate, însă nelipsite de evidența exercițiului: „mi-am prins prepuțul/ într-un fermoar defect/ iar acum alerg urlând/ undeva între/ Calea Văcărești &/ Calea Dao// acesta e felul meu/ de a sabota/ frumusețea lumii”, debutul poetului bucureștean preia de la avangardiști și tezismul formulei, suprapus unei tematici citadine care se bazează pe comentariul social ironic acolo unde ar fi fost, poate, mai binevenită o stilizare a discursului. Mai mult decât orice, Cu dricul pe contrasens e un volum poetic de caracterologie, care se bazează pe conturarea unor personaje bizare, căci pitorești. Însă miza pe insolitare prin genul acesta de construcții caracterologice provoacă doar disjuncție: e, aici, aceeași eroare pe care o făcea și Robert G. Elekes – vrând să surprindă un soi de weltanschauung ridicol și grotesc, acesta făcea ca poezia să piardă teren în fața narațiunii sterile, lipsite de altă miză decât expozițiunea. Avem, așadar, un inventar de personaje pestrițe, marginale prin excelență, amintind de portretele deviante din Poemul invectivă, Flori de mucigai, sau, mai aproape de vremea noastră, cu cele din Cartea micilor invazii, însă diluate la forma unor crochiuri anemice, care culminează mereu, la nivel discursiv, cu poanta previzibilă.
Cu dricul pe contrasens e un volum minor, care încearcă să mixeze poetici alternative (marca Vlad Drăgoi/ Florentin Popa) cu efuziunile poeziei-reportaj din interbelic, într-un melanj ludic-burlesc a cărui țintă e periferia colorată, vacarmul pieței, carnavalul imund al spațiilor marginale (târgul, cimitirul, mahalaua). Încercând să obțină the best of both worlds, autorul rămâne, însă, în zona pastișei și a emulației. Dacă tinerii poeți mai sus amintiți fac loc, în volumele lor, și pentru accente de individualizare (Drăgoi cu stridența amalgamării bizare a duioșiei, violenței și a atitudinii auto-depreciative, Florentin Popa cu „valahizarea” ostentativă a limbajului), Octavian Perpelea se complace în notație șablonardă și portretistică leneșă. Puținele momente în care putem vedea marca personală sunt pe cât de promițătoare, pe atât de puține: „când mă gândesc/ la salvare/ mă gândesc doar la tine/ cocoșanelizată/ lollobrigidică/ visez că mă iei/ cu asalt/ ca o invazie mongolă/ să mă duci/ într-o casă răcoroasă/ & mică”. Totodată, acolo unde sună cel mai bine, seamănă cu Manasia („sunt guvidul care se crede rechin/ și temut/ cel care și-a tatuat pe aripioară/ te fut”). E drept că puțini tineri s-au revendicat de la poetul Amazonului. Aliajul straniu de imaginar luxuriant, incandescent, combinat cu atitudinea grunge, a devenit rapid clasat, în contextul douămiismului, deopotrivă ca valență de specificitate a poetului clujean și ca formulă instant-anacronică pentru orice eventuală tentativă de preluare a poeticii. Deși Perpelea păstrează doar schemele grunge, îi lipsește totuși acea electricitate epifanică pe care, e drept, doar Manasia o poate controla între momentele de efuziune anarhistă. Uneori, pastișarea e cât se poate de evidentă („viețile ne sunt precum/ cronicile negre/ scrise de un jurnalist/ analfabet/ suntem niște babuini/ ghiftuiți cu șaorma/ & supă la plic/ niște plătitori de/ taxe & impozite în/ Republica Harakiri România”). Emulația e evidentă și se sparge în revoltă goală din cauza obsesiei față de textul cu tâlc (acel tezism al poantei despre care am pomenit). Această angajare în teribilism, a cărui ostentație stă mai mult în persistența formulei decât în relevanța ei, dă seama de cât de bine poate debutanul să controleze o formulă asimilată.
Desigur, șarja se simte la ea acasă, căci Octavian Perpelea se bazează pe o poetică a auto-deturnării voit ironice. Iată cum, de pildă, autorul alege să soluționeze un poem care debutează violent: „bag două sute de votcă/ să-mi fac puțin curaj/ îmi pun ciorapul pe față/ & intru în prima bancă/ pe care o văd/ apoi încep să împart/ casierițelor/ flori”. Între texte cu poantă și portrete care pregătesc mereu anecdota din final, Cu dricul pe contrasens acumulează, în interstiții, cugetări sapiențiale care frizează banalul prin pansivitatea contrafăcută: „în 37 de ani/ 10 luni & 14 zile/ am găsit/ 264 de metode/ de sinucidere/ & nici măcar/ una pentru a trăi/ cu adevărat”.
Cea de-a doua jumătate a volumului e aproape în totalitate balast. În afară de seria de aforisme ghidușe mascate în haiku-uri, în spatele cărora parodia face casă bună cu neîndemânarea asumată a construirii terținelor („pe aripile vântului/ când te iubeam în funduleț ai râgâit/ a fost măreț”), formula se poate dibui ușor: din trei teme supra-uzate și două atitudini din care una ostentativ pastișată, Octavian Perpelea se complace în șablon și în formule bine cultivate, dar prost asimilate în economia volumului. E cazul, poate, să îi aplaud mai degrabă naivitatea decât să-l suspectez de simplă îndrăzneală jemanfișistă. Oricare ar fi varianta de lectură aleasă, cert este că Cu dricul pe contrasens e un pariu pierdut în minorat și autosuficiență.

Emanuel Modoc - A la Margineanu (Revista Tribuna nr. 340)

marți, 1 noiembrie 2016

Cronică în Revista Tribuna, nr. 329

Octavian Perpelea cu dricul pe contrasens București, Editura frACTalia, 2015 Lângă Constantin Acosmei, Sorin Gherguț, Vlad Drăgoi sau Ilieș Gorzo și V. Leac (aceștia din urmă mult mai „radicali” totuși), sorescian fără s-o știe, Octavian Perpelea asamblează poezie ludic-cinic-ironică, parodiază și pastișează. Se declară, pe reversul paginii de gardă, cioranian: absolvent de științe politice, autorul născut în 1977 la București meșterește o teză doctorală despre „naționalismul tânărului Cioran”. Actantul poemelor sale este, paradoxal, un cioranian ridicol, om al subteranei ranchiunos și caustic, totodată prudent. Poetul ni-l arată cu degetul: un „psihopat liric”, un „diliu”. Luxul ac- țiunii teribile, fanatice, adolescentine e înlocuit – și asta, strategic, provoacă hazul – de reflecția de cârciumă, de silogismul periferiei (opera devine un elogiu diform adus... cartierului bucureștean Berceni). Controlându-și mai bine materia epico-lirică, dozându-și mai atent efectele, nelăsându-se beatificat (deja) de publicul său potențial, Octavian Perpelea ar fi scris poate mai multă poezie și mai puțin banc. Mi-aș fi dorit mai multe poeme – integral – acide și lucide, capodopere acționiste precum DADAist hold-up: „bag două sute de votcă/ să-mi fac puțin curaj/ îmi pun ciorapul pe față/ & intru în prima bancă/ pe care o văd/ apoi încep să împart/ casierițelor/ flori”. Din două-trei sintagme doar, Perpelea e capabil să creeze, în câ- teva rânduri figura unui luzăr savuros (așa cum Woody Allen, în comediile lui, are nevoie doar de ochelari cu ramă și lentile groase). Rețeta funcționează și în alte poeme scurte, epigramatice, atent ținute în frâu: „sunt un jeg miop cu dinții strâmbi/ un om în retragere/ dacă privesc în mine/ e gol/ dacă mă uit afară/ nu văd nimic/ sunt un credincios din Berceni/ un enoriaș al bisericii Sfântul Alexandru Obregia/ ascult liturghia Lambada/ liturghia Coco Jambo/ liturghia Of, viața mea/ sunt nebun Doamne/ ajută nebuniei mele” (romanian psycho); „mi-am vopsit camera/ în violet/ mi-am comandat/ perdele negre/ am înlocuit cu niște/ candelabre uriașe/ lumina electrică/ am cumpă- rat/ de la magazinul de animale/ un pui de peruș/ pe care l-am învățat să spună/ nevermore” (neoromantism); „mi-a fost mereu silă/ de condiția mea/ aș fi vrut să fiu/ un viermișor/ cu nevoi simple/ iar granița lumii mele/ să fie pielița unei/ cireșe” (*** lui Radu M.); „carnavalul s-a sfârșit/ oamenii își târăsc de pe plajă/ hoiturile lor/ arse de soaPatricia Lelik Cioran în Berceni re/ sunt prea trist ca să plec/ mă arunc în apă/ & mângâi absent/ o meduză anorexică” (final de sezon). Poetul folosește autoderiziunea atunci când se autoportretizează savuros: „în fața mea:/ eu/ în spatele meu:/ eu/ în stânga:/ eu/ în dreapta:/ eu// sunt/ înconjurat/ numai/ de/ canalii” (inventar) sau „Perpelea doarme/ & suspină/ mângâie ușor perna/ din pene de găină/ Perpelea are un coș- mar/ & i se face/ pielea de găină/ într-o ogradă/ departe/ & puii suspină” (Perpelea visează). În loc de prefață, alter-ego-ul Pong al poetului T.S. Khasis recomandă călduros, fără a simți nevoia să argumenteze de ce, volumul și poetica lui Octavian Perpelea, pentru care: „a venit în sfârșit primăvara/ vrăbiuțele fredonează frumoase/ arii de Salam/ câinii schelălăie/ îmbârligați/ prin autobuzele de la periferie/ mâinile șuților se strecoară/ pline de voioșie/ în buzunarele fraierilor/ ieri am ieșit & eu/ cu băieții la grătar/ am rupt codrului o rămurea/ ce pula mea” (primăvara a sosit). De la un moment dat, fluxul/ flow-ul poetic, sclipitor în poemele scurte sau în splendide fragmente salvate („tinerețea s-a dus/ animalul nu mai e la manete” – din un cavou numit dorință), încorporează – precipitat și nediferențiat – cuvinte scabroase, lozinci de cârciumă, (false) ulcerări/ disperări. Atunci actantul poemelor devine un fel de clovn disperat să facă rating, să stârnească aplauze nemăsurate. Asemeni lui Cioran, din Silogismele amărăciunii, el știe foarte bine că: „Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie.” Iar asta este comic rareori.

Patricia Lelik